Mediocritatea exceptionala

“Un stralucit eseist din Occident a scris urmatoarele cuvinte despre un alt prea fericit bard, cel de la Weimar:

‘Goethe, d’une mediocrite sans precedent’

Eu vad in aceste ultime doua vorbe, subliniate de autor, un elogiu foarte mare: o mediocritate fara precedent nu mai e deloc una mediocra, daca ma pot exprima astfel. Mediocritatea exceptionala a lui Goethe nu e altceva decat echilibrul unor forte launtrice irezistibile si opuse.”

pisicher, din Simtul practic.

Cand cu vremile tihnite

“In 1881, Ion Ghica incepea una dintre scrisorile lui astfel:

‘Azi te pui in tren la 9 seara, dupa ce ai pranzit bine la Hugues sau la Brofft, arati tichetul conductorului care vine si ti-l timbreaza cu clestele, fumezi o tigara, doua pana la Ploiesti, acolo iti bei ceaiul in ticna, te intorci in vagon, apoi te infasori bine in tartan, iti pui paltonul capatai, te lungesti pe canapeaua de catifea rosie sau in vagonul pat, dormi ca acasa vreo noua ceasuri si la opt dimineata te destepti la Roman. Aici cafea cu lapte cu un kipfel, doua, si 17 ceasuri, minut cu minut, dupa ce-ai plecat din Bucuresti te gasesti transportat pe malul imbalsamat al Bahluiului, in fosta capitala a fostului principat al Moldovei, unde ajungi dormit, mancat si odihnit. Calatoria, mancare cu bacsis cu tot, te-a costat 80 de franci.

Ei vezi, acum 40 de ani nu era asa.’

Scrisorile lui Ion Ghica sunt memorialul celor mai radicale schimbari ca stil de viata si cadru social care s-au putut produce intr-o singura generatie.”

 

din Simtul practic. Eu as fi zis ceva mai multe kipfel-uri, daca erau din cele pufoase

Oamenii sunt aceiasi

“Dar, desi de pilda viata Bucurestilor de prin anii 1800 ni se pare azi ceva de pe alta lume, portetele din La Bruyere sau Montesquieu si chiar Confesiunile Sfantului Augustin ne dau sentimentul ca oamenii sunt aceiasi pretutindeni si in toate vremurile.

Poate ca, dimpotriva, ne simtim mai deosebiti de lumea unui trecut recent, decat de o alta de care ne despart secole, tocmai fiindca intr-un recul departat consideram mai putine elemente superficiale si tranzitorii si ne confruntam intr-o perspectiva general umana.”

despre oameni si generatii, din Simtul practic

Unde nu e stil…

“Chateaubriand are dreptate: creatiile spiritului exista numai prin stil. In zadar cei lipsiti de darul acesta se tot pripesc sa-l dispretuiasca: stilul nu e, cum cred ei, un prisos de gateli si garnituri adaugat pe urma.

Substanta sau ‘semnificatia’ unei opere se vadeste prin stil. Expresia directa si nuda sau cea somptuoasa si elaborata sunt in egala masura stil, acolo unde se manifesta spiritul omenesc, adica, asa cum se zicea odinioara intr-o acceptie mai apropiata de etimologie, geniul.

Unde nu e stil, nu e spirit.“

Pentru ca tot ce e memorabil este asa gratie stilului celui/celei care l-a creat. Din Simtul practic.

Cultura si stiinta

“Omenirea detine azi, ireversibil, virtualitatea propriei ei distrugeri. Fata de aceasta perpetua si apocaliptica primejdie, se impune o largire a constiintei in spirit umanist. Aceasta nu se poate fara o cultura clasica, ceea ce inseamna neaparat o cultura literara.

Nu putini sunt cei care considera cultura literara si clasica un lux frivol si superfluu, o forma de agrement ce nu mai corespunde ritmului vietii de azi. A reaparut in lume parerea ca “umanismul e perimat”. Un fost coleg de universitate imi spunea nu demult ca “nu se mai poate discuta literatura”, ca “structurile culturale sunt condamnate la disparitie, fiind inlocuite de valorile stiintifice” si ca notiunile de “valoare” si “arta” vor fi complet golite de inteles in lumea de maine.

Opozitia dintre cultura si stiinta este exact aceea pe care o facea Klages intre suflet si spirit. Ea reapare, asadar, cu sens invers. Parerea ca stiinta e nu numai separata de cultura, ci chiar in opozitie cu ea, e o aberatie nu mai putin pernicioasa.

Cultura si stiinta sunt inseparabile, iata inca un truism care trebuie proclamat. Nu a existat niciodata vreun mare om de stiinta care sa nu fi fost si un om de cultura umanista si clasica.”

din Simtul practic

Despre a spune vorbe mari, (4). E estetic?

“Sub pretextul, indeobste rentabil, dar nu totdeauna, al unei ratiuni utilitare, al unui pragmatism dictat de luciditate si de simtul realitatilor, sunt priviti cu batjocura si dispret cei care vorbesc de onoare, de iubire, prietenie, sacrificiu, etc. “Vorbe mari”, se spune.

E adevarat ca ironia sau macar rezerva subinteleasa au uneori si o motivare estetica: e lipsit de gust, e strident, e jenant sa folosesti asemenea vorbe mari. Da, asa este, dar a le elimina cu totul duce la o cumplita saracie interioara, cu atat mai trista si mai pernicioasa cu victimele ei, care se socotesc “spirite libere’, “pozitive” etc. nu-si dau seama ca de aici le vine plictisul, acreala si dispendioasa meschinarie a vietii.”

Despre a spune vorbe mari, (3). Excesul de prudenta si Don Quijote.

“Nu e mai putin adevarat insa ca si prudenta poate fi lipsita de masura. Din exces de prudenta se pot rata mari sanse. Nu numai sanse materiale, dar si (ceea ce multora poate ca nu le spune nimic) mari sanse morale.

In definitiv, de patru secole de cand radem de Don Quijote nu incetam totusi sa-l si admiram. Pe cat e ingeniosul hidalgo de ridicol, pe atat e totusi de impunator, in vreme ce toti cumintii aceia care-l batjocoresc sunt nu ridicoli, dar derizorii.”

Despre a spune vorbe mari, (2)

“Dincoace de credinta aceasta, ramane valabila o consecinta mai profana: nu e bine sa te pronunti prea in pripa si prea ritos despre ceva sau cineva si cu atat mai putin sa-ti iei angajamente pe care nu se stie daca ai sa le poti tine.

Sunt oameni entuziasti care, aprinzandu-se usor, apuca sa ia atitudini declarate care pe urma le pot fi pagubitoare, dar de la care le-ar veni oarecum sa mai dea inapoi; nu rareori imprejurarea e mult mai prejos de asemenea gesturi , iar cel in cauza se mai acopera si de ridicol, fie ca persevereaza, fie ca nu.”

paragraf care m-a pus pe ganduri amarui, eu avand la indemana o rezerva de entuziasm impresionanta. Din Simtul practic.

Despre a spune vorbe mari

” ‘Sa nu spui vorba mare’: cred ca acest precept popular vine din credinta in puterea magica a anumitor cuvinte si de aceea recomanda prudenta si masura in rostirea lor. Cine stie ce forte obscure ar putea fi declansate prin pronuntarea nechibzuita a anumitor cuvinte? Cine stie ce duh ascuns le poate auzi si ce urmari le poate da?”

va mai urma, care tare-i cu grija si potrivit ticluita
Din Simtul practic, da.

Admiratiile noastre ne dau de gol

“In genere, e mult mai usor sa pari inteligent contestand decat admirand. Cine admira poate avea aerul unuia care se imbata cu apa rece si eventual se lasa lesne amagit. E adevarat ca ceea ce admiram ne defineste si ca nu rareori admiratiile noastre ne dau, cum se zice, de gol.”

clar, din Simtul practic