Cand cu vremile tihnite

“In 1881, Ion Ghica incepea una dintre scrisorile lui astfel:

‘Azi te pui in tren la 9 seara, dupa ce ai pranzit bine la Hugues sau la Brofft, arati tichetul conductorului care vine si ti-l timbreaza cu clestele, fumezi o tigara, doua pana la Ploiesti, acolo iti bei ceaiul in ticna, te intorci in vagon, apoi te infasori bine in tartan, iti pui paltonul capatai, te lungesti pe canapeaua de catifea rosie sau in vagonul pat, dormi ca acasa vreo noua ceasuri si la opt dimineata te destepti la Roman. Aici cafea cu lapte cu un kipfel, doua, si 17 ceasuri, minut cu minut, dupa ce-ai plecat din Bucuresti te gasesti transportat pe malul imbalsamat al Bahluiului, in fosta capitala a fostului principat al Moldovei, unde ajungi dormit, mancat si odihnit. Calatoria, mancare cu bacsis cu tot, te-a costat 80 de franci.

Ei vezi, acum 40 de ani nu era asa.’

Scrisorile lui Ion Ghica sunt memorialul celor mai radicale schimbari ca stil de viata si cadru social care s-au putut produce intr-o singura generatie.”

 

din Simtul practic. Eu as fi zis ceva mai multe kipfel-uri, daca erau din cele pufoase

Despre a spune vorbe mari, (4). E estetic?

“Sub pretextul, indeobste rentabil, dar nu totdeauna, al unei ratiuni utilitare, al unui pragmatism dictat de luciditate si de simtul realitatilor, sunt priviti cu batjocura si dispret cei care vorbesc de onoare, de iubire, prietenie, sacrificiu, etc. “Vorbe mari”, se spune.

E adevarat ca ironia sau macar rezerva subinteleasa au uneori si o motivare estetica: e lipsit de gust, e strident, e jenant sa folosesti asemenea vorbe mari. Da, asa este, dar a le elimina cu totul duce la o cumplita saracie interioara, cu atat mai trista si mai pernicioasa cu victimele ei, care se socotesc “spirite libere’, “pozitive” etc. nu-si dau seama ca de aici le vine plictisul, acreala si dispendioasa meschinarie a vietii.”