Iubirea la batranete

“M.M. : – Cum se iubesc batranii? Cum e cuplul batran?

AL. P. : – Batranii nu mai au altceva decat simplul fapt de a avea grija unul de altul. Simplul fapt ca spun, de exemplu, replica superba si sublima: ‘Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva!’ Cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care o stiu e asta, din Conu Leonida. E minunata. E admiratia neconditionata. Desi spune si ‘A fost lasata, secule!’, spune si asta, dar asta nu imputineaza marea iubire a batranilor.

O frumusete de genul asta am citit-o intr-un numar din Paris Match, a propos de moartea Simonei Signoret. Yves Montand – care apoi s-a recasatorit, a avut si copii, ba chiar si inafara casatoriei! – spunea ca o mare fericire era cand stateau alaturi si se tineau de mana. Contactul acesta fizic era ce ramasese esential, cvintesential din legatura lor. Si pot sa spun ca acest lucru il simt si eu acuma, cand ne culcam seara si stingem lampa.

Inainte citeam in pat si adormeam tarziu. Acuma ma duc sa ma culc cand mi-e somn si plec din biroul meu sa ma ased in pat. Nevasta-mea deja doarme. E mai obosita, are mai multa treaba. Si, adormita, eu o prind de mana. Ea simte in somn lucrul acesta.”

heart-melting, caci asteptarea va fi mare in cazul meu ( ), din Politetea ca Arma

Cu adevarat importanta e fericirea

“Cu adevarat importanta e fericirea. Veti spune: ei bravo, mare descoperire! Toata lumea e de acord cu asta! (Aproape toata lumea; sunt unii, feriti-va de ei, care fac pe grozavii si dispretuiesc fericirea.)

De fapt, sunt foarte putini cei care dau importanta cu adevarat fericirii. Alearga dupa niste surogate, unele placute, altele plicticoase, la care acced sau nu, dar care in cele din urma se vadesc insipide. In cele din urma.

Aceste “cele din urma” anuleaza retroactiv toate agrementele, toate vanitatile, prestigiul si puterea de care vei fi avut parte. Sigur, povestea aceea cu camasa fericitului nu e decat un apolog fara cine stie ce relevanta.

Tot sigur este ca marile lipsuri sunt piedici teribile in calea fericirii. Insa nu insurmontabile. Dupa cum placerile, huzurul, indestularea sunt, dar nu negresit, propice fericirii. Totul depinde de felul cum sunt primite.

Acestea sunt arhistiute, repetate de milenii. Le repet si eu acum. Arhistiute, dar in fond nu prea stiute.”

din Despre lucrurile cu adevarat importante

Alexandru Paleologu despre Sergiu Al-George

“Nu mai putin insa, avea o imensa dragoste de viata. Era ceva totodata dionisiac si contemplativ in felul sau de a o asuma. Nu stiu daca am mai intalnit la cineva, in tot cazul nu la multi, o asemenea putere de exultatie fata de bunatatile si frumusetile Creatiunii. Era de fapt la el o forma de adoratie si de gratitudine.

Soarele amiezii de vara, marea albastra, cherhanaua si curtile cu flori de la Doi Mai, campurile de maci si de floarea soarelui, strazile vechilor cartiere din Bucuresti ii inspirau o bucurie irezistibil comunicativa si consideratii de o incitanta elocventa; aceeasi bucurie o manifesta si in convivialitatea diserta cu prietenii.

Tot atat de mult il incanta conversatia cu femeile din piata, de la care targuia zarzavaturi si fructe.”

Un pasaj despre Sergiu Al-George, pe care l-am citit cu deosebita incantare in Alchimia Existentei. Ce domn, domn’e, ce domn! Acum ani, exprimarea bucuriei nemasurate in fata minunatiilor vietii era bine privita, acum din pacate se intampla sa ne uitam crucis la formele de entuziasm “gratuit”.

Exista dreptul la fericire personala?

Pentru ca deunazi, intr-o stare mai degraba albastra mi-am amintit de prevederea Constitutiei SUA despre dreptul cetatenilor sai la fericire, am cautat acest paragraf al domnului Paleologu. M-a adus la o stare bleu-ciel. Remarcabil.

“O lume in care aproape nimeni nu-si mai asuma si nu-si recunoaste vreo obligatie. Numai pretentii, numite ‘drepturi’. In primul rand cel la ‘fericire personala’.

Dar e o utopie, o himera nenorocitoare. Nu exista fericire personala. Numai egoismul vecin cu nebunia isi imagineaza asa ceva.

Pleaca unul in Canada sau naiba mai stie unde, parasindu-si nevasta si copilul. Pleaca sa ‘se realizeze’. Sa fie liber. Pleaca de acasa, ca acel Jean din La soif et la faim a lui Eugen Ionescu. Poate ca se si ‘realizeaza’ (ramane de vazut ce inseamna asta: daca e vorba de masina, vila, week-end-uri pentru care munceste 8 ore pe zi, eventual intr-o alta meserie decat a sa, munca fara chiul, care ii repugna si il oboseste, asta e ‘realizare’?).

Se gandeste oare din cand in cand, ca Jean din piesa amintita, la nevasta si copil? Sau de fapt nu i-a iubit cu adevarat niciodata. Sufletele tautologice nu sunt in stare sa iubeasca si sunt funciar incapabile de fericire, care nu poate exista decat impreuna cu.

Numai cuplul e o realitate umana, apta de fericire (si de tot ce intra in alchimia fericirii: suferinta, sacrificiu, bucurie, gratitudine). Apta, nu ‘indreptatita’.

As putea zice chiar ca fericirea nu numai ca nu e un drept ci e o indatorire, aceea de a aprehenda miracolul vietii, intocmai cum il intelege N. Steinhardt in Jurnalul Fericirii. Nu e vorba de ‘tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles’, nici de ‘armonie prestabilita’, nici de optimism. “

din Despre lucrurile cu adevarat importante