Restul – tinere

“Venind incoace, nu am luat avionul ci trenul, pentru ca sa pot, in tren macar, sa-mi pun oarecare ordine-n idei si sa-mi fac un plan al acestei conferente.

Dar, in tren, ce se intampla? Din sase locuri, unu-l ocupam eu, celelalte cinci fiind ocupate de un grup de tinere sportive, in blugi, cu pulovere, din care doua – extrem de dragute, restul – tinere, in orice caz – foarte dragute; aveau si o chitara.

Au ras, s-au amuzat, era un spectacol fermecator, care a facut sa treaca foarte usor cele opt ore de drum, da’ nici pomeneala sa poti sa te gandesti la o conferenta.”

Amuzant, in Despre lucrurile cu adevarat importante. Pe mine m-a amuzat amintindu-mi de un domn intrat recent in dupa-amiaza vietii, care a vrut, cred, (adica, sper!) sa-mi faca un compliment si mi-a spus, cu o pauza lunga si… ridicator-de-semne-de-intrebare de ezitanta: “Arati foarte… (pauzaaaaaaa-pauzaaaaaa) tanara!” Si-a exclamat usor, probail usurat ca a scos-o la capat.

Replica mea? Deja trecem la o alta poveste

Cu adevarat importanta e fericirea

“Cu adevarat importanta e fericirea. Veti spune: ei bravo, mare descoperire! Toata lumea e de acord cu asta! (Aproape toata lumea; sunt unii, feriti-va de ei, care fac pe grozavii si dispretuiesc fericirea.)

De fapt, sunt foarte putini cei care dau importanta cu adevarat fericirii. Alearga dupa niste surogate, unele placute, altele plicticoase, la care acced sau nu, dar care in cele din urma se vadesc insipide. In cele din urma.

Aceste “cele din urma” anuleaza retroactiv toate agrementele, toate vanitatile, prestigiul si puterea de care vei fi avut parte. Sigur, povestea aceea cu camasa fericitului nu e decat un apolog fara cine stie ce relevanta.

Tot sigur este ca marile lipsuri sunt piedici teribile in calea fericirii. Insa nu insurmontabile. Dupa cum placerile, huzurul, indestularea sunt, dar nu negresit, propice fericirii. Totul depinde de felul cum sunt primite.

Acestea sunt arhistiute, repetate de milenii. Le repet si eu acum. Arhistiute, dar in fond nu prea stiute.”

din Despre lucrurile cu adevarat importante

“Coincidentele erau acestea…”

“Coincidentele erau acestea: el s-a nascut pe strada Melodiei la numarul 1, in luna martie; pe aceeasi strada m-am nascut si eu, la numarul 8, tot in martie, 12 ani mai tarziu; ca si el, am urmat clasele primare la Scoala Mantuleasa iar liceul la Spiru Haret; ca si el, mi-am vazut tiparite incercarile literare timpurii in Vlastarul, din al carui comitete de redactie am facut apoi, ca si el, parte.

Coincidentele se opresc aici, dar mie, atunci, imi pareau suficient de semnificative. De ce as ascunde ca nici acum nu mi-au devenit indiferente?”

adorabil si induiosator, din Despre lucrurile cu adevarat importante

O subtila retea de compromisuri

“Unii isi fac o fala din refuzul oricarui compromis. Dar asta e o iluzie, cel mai adesea onesta, dar nu chiar intotdeauna. Nu se poate trai fara compromisuri. Totul e o chestiune de prioritati si de simt al valorilor.

Compromisurile sunt legea co-existentei, legea pastrarii valorilor umane in contextul social si istoric. Civilizatia societatii se mentine printr-o subtila retea de compromisuri. Nu se poate trai in acest context refuzand orice compromis, dupa cum nu se poate realiza ceva fara un anumit oportunism, mai corect spus un anumit simt al oportunitatii.

Trebuie sa stii ce e oportun de facut pentru ca o valoare sa se poata afirma si mentine. Valoarea poate fi in speta viata ta proprie- nu e in principiu nimic infamant in asta, depinde doar de natura si de pretul compromisului.

Uneori, cea mai oportuna solutie e intransigenta intratabila. Alteori, o oarecare maleabilitate, un tact al tranzactiilor abile. Intransigenta nu trebuie sa fie capoasa, indaratnica ci lucida, degajata, curajoasa si demna. Maleabilitatea nu trebuie sa fie lasa, complezenta, defetista.

Trebuie sa ramai arbitrul compromisurilor tale, simtul oportunitatii sa nu te faca sa luneci pe panta oportunismului rentabil, conjunctural.

Poti concede dar nu trebuie sa cedezi.”

din Despre lucrurile cu adevarat importante

Exista dreptul la fericire personala?

Pentru ca deunazi, intr-o stare mai degraba albastra mi-am amintit de prevederea Constitutiei SUA despre dreptul cetatenilor sai la fericire, am cautat acest paragraf al domnului Paleologu. M-a adus la o stare bleu-ciel. Remarcabil.

“O lume in care aproape nimeni nu-si mai asuma si nu-si recunoaste vreo obligatie. Numai pretentii, numite ‘drepturi’. In primul rand cel la ‘fericire personala’.

Dar e o utopie, o himera nenorocitoare. Nu exista fericire personala. Numai egoismul vecin cu nebunia isi imagineaza asa ceva.

Pleaca unul in Canada sau naiba mai stie unde, parasindu-si nevasta si copilul. Pleaca sa ‘se realizeze’. Sa fie liber. Pleaca de acasa, ca acel Jean din La soif et la faim a lui Eugen Ionescu. Poate ca se si ‘realizeaza’ (ramane de vazut ce inseamna asta: daca e vorba de masina, vila, week-end-uri pentru care munceste 8 ore pe zi, eventual intr-o alta meserie decat a sa, munca fara chiul, care ii repugna si il oboseste, asta e ‘realizare’?).

Se gandeste oare din cand in cand, ca Jean din piesa amintita, la nevasta si copil? Sau de fapt nu i-a iubit cu adevarat niciodata. Sufletele tautologice nu sunt in stare sa iubeasca si sunt funciar incapabile de fericire, care nu poate exista decat impreuna cu.

Numai cuplul e o realitate umana, apta de fericire (si de tot ce intra in alchimia fericirii: suferinta, sacrificiu, bucurie, gratitudine). Apta, nu ‘indreptatita’.

As putea zice chiar ca fericirea nu numai ca nu e un drept ci e o indatorire, aceea de a aprehenda miracolul vietii, intocmai cum il intelege N. Steinhardt in Jurnalul Fericirii. Nu e vorba de ‘tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles’, nici de ‘armonie prestabilita’, nici de optimism. “

din Despre lucrurile cu adevarat importante

Realitatea cea mai de pret

“Realitatea cea mai de pret, realitatea, repet, este sufletul. A nu ‘ti-l pierde’, a ti-l salva, a ti-l mantui, e din totdeauna marea tema a conduitei morale si a soteriologiei, fie de natura laica, fie religioasa.

Nu exista nenorocire mai mare decat cea de a-ti ‘pierde sufletul’; a nu intelege asta, a fi indiferent la pierderea propriului suflet e pur si simplu imbecilitate; imbecilitatea nu e niciodata o scuza ci o circumstanta agravanta.”

din Despre lucrurile cu adevarat importante

Ratiunea trebuie controlata de inteligenta

“Ratiunea e buna, nu trebuie sa ne lepadam de ea. Dar neglijeaza nuantele, lucrurile evazive, insesizabile. ‘Ratiunea, zice Sf. Augustin, e o forta care duce la unitate’.

Inteligenta, dimpotriva, merge la detalii, la semne, la intelesuri. Nu la “sensuri” ci la intelesuri. Nu e nici realist, nici rezonabil a nu le lua in seama. Ratiunea trebuie controlata de inteligenta si de suflet. Altminteri, duce la “rationalizare” (care uneori e o solutie, dar nu oricand) si la sistematizare, care sunt superficiale si fortate.

Duce la utopie. La teroare.”

din Despre lucrurile cu adevarat importante

Cand petrece cuplul cel mai bine?

“Baietii pregeta sa se insoare; daca o fac, e sub rezerva divortului. Diverse aventuri in dreapta si in stanga, surogate de donjuanism. Apoi, ce? Viata usoara, plictiseala.

Raman fetele nemaritate. Ce tristete! Asa se alimenteaza, in buna masura, feminismul, aceasta erezie contra naturii si a gratiei.

Ce rost are casatoria, daca nu e pentru toata viata? Dragostea nu inseamna numai tinerete, voluptate, romante si apoi plictiseala, goana dupa altceva, care e mereu acelasi lucru.

Dragostea e de la tinerete pana la batranete, iar cuplul petrece din ce in ce mai bine pe masura ce se apropie de moarte (bineinteles, daca are simtul divinului). Petrece din ce in ce mai bine, in ciuda pierderii puterilor, in ciuda tuturor necazurilor. Lucru cu adevarat important, cel mai important: a petrece cat mai bine. Ganditi-va la toate intelesurile acestui cuvant. La toate. Inclusiv la cel mai frivol.”

din Despre lucrurile cu adevarat importante

Despre reabilitari

“La Rochefoucauld spunea ca oricat de mare ar fi rusinea pe care am putea-o merita, sta in puterea noastra s-o rascumparam. Bineinteles, cu un pret tot atat de mare, care, desigur, trebuie sa fie, omeneste vorbind, neinchipuit de greu de platit si, fara indoiala, in niciun caz pe masura si puterile sufletesti ale unei firi comune.

Cine e in stare de un asemenea efort (care desigur e si de durata), merita nu numai o reabilitare totala si fara rezerve dar si o admiratie si un respect mai mari decat ar fi putut obtine anterior.”

din Despre lucrurile cu adevarat importante

Rubiconul e un rau foarte mic- despre compromis

“Cand ti se pune problema compromisului, ti se pune si cea a distingerii esentialului de inesential. Trebuie sa stii sa alegi si sa decizi ce e esential, si deci nu poate sub niciun motiv face obiectul unui compromis, si ce tine de inesential, si deci poate tolera o marja de nuantare (ca sa ma exprim eufemistic).

Strategia compromisului e foarte delicata si cere o mana ferma, cu reflexe foarte sigure, fiindca limita admisibila nu e nici neta, nici etansa.

Cineva poate crede ca nu a facut pasul neingaduit, ireparabil, se poate amagi cu ideea ca nu a trecut Rubiconul, pe care de fapt il trecuse demult, deoarece uzura compromisurilor ii amortise sensibilitatea la ele.

Dar cine a fost in Italia a putut vedea ca Rubiconul e un rau foarte mic,- se trece pe nesimtite.”

din Despre lucrurile cu adevarat importante