Iubirea la batranete

“M.M. : – Cum se iubesc batranii? Cum e cuplul batran?

AL. P. : – Batranii nu mai au altceva decat simplul fapt de a avea grija unul de altul. Simplul fapt ca spun, de exemplu, replica superba si sublima: ‘Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva!’ Cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care o stiu e asta, din Conu Leonida. E minunata. E admiratia neconditionata. Desi spune si ‘A fost lasata, secule!’, spune si asta, dar asta nu imputineaza marea iubire a batranilor.

O frumusete de genul asta am citit-o intr-un numar din Paris Match, a propos de moartea Simonei Signoret. Yves Montand – care apoi s-a recasatorit, a avut si copii, ba chiar si inafara casatoriei! – spunea ca o mare fericire era cand stateau alaturi si se tineau de mana. Contactul acesta fizic era ce ramasese esential, cvintesential din legatura lor. Si pot sa spun ca acest lucru il simt si eu acuma, cand ne culcam seara si stingem lampa.

Inainte citeam in pat si adormeam tarziu. Acuma ma duc sa ma culc cand mi-e somn si plec din biroul meu sa ma ased in pat. Nevasta-mea deja doarme. E mai obosita, are mai multa treaba. Si, adormita, eu o prind de mana. Ea simte in somn lucrul acesta.”

heart-melting, caci asteptarea va fi mare in cazul meu ( ), din Politetea ca Arma

Farmecul tineretii si farmecul maturitatii

“Mircea Mihaies: (…) Ce se pierde odata cu tineretea, ce se castiga odata cu batranetea?

Al. P.: – Se pierde prospetimea, un anumit farmec, o dragalasenie juvenila, o anumita naivitate infatuata, care are hazul si farmecul ei. La tineri, infatuarea merge bine. La batrani este odioasa! Un tanar neinfatuat si modest este suspect, e viitoare lichea. Dar un tanar nemodest si infatuat e fermecator!

Uneori infatuarea aceata nu se pierde cu varsta si atunci e un dezastru. Cunosc cazuri celebre, chiar de la noi din tara! Nu spun cine, persoana serioasa si mi se pare ca nu becher. Cu varsta, inafara de faptul ca se pierde acest farmec, omul castiga alt farmec, catre maturitate, cand incepe sa se insereze in textura somatica moartea, lent, prin anumite modificari ale dosului mainii, sau ale plasticitatii muschilor si a pielii.

Are Bogza un pasaj superb, in Cartea Oltului: cand Oltul trece in Valahia, intr-o zona de deal si pomi fructiferi, capata acea gratie melancolica asemenea unei femei care a cunoscut si iubirea si durerea, si inca este dezirabila, si inca are sani destul de frumosi, dar au inceput sa apara mici riduri…”

din Despre Batranete, in Politetea ca Arma