Alexandru Paleologu despre Sergiu Al-George

“Nu mai putin insa, avea o imensa dragoste de viata. Era ceva totodata dionisiac si contemplativ in felul sau de a o asuma. Nu stiu daca am mai intalnit la cineva, in tot cazul nu la multi, o asemenea putere de exultatie fata de bunatatile si frumusetile Creatiunii. Era de fapt la el o forma de adoratie si de gratitudine.

Soarele amiezii de vara, marea albastra, cherhanaua si curtile cu flori de la Doi Mai, campurile de maci si de floarea soarelui, strazile vechilor cartiere din Bucuresti ii inspirau o bucurie irezistibil comunicativa si consideratii de o incitanta elocventa; aceeasi bucurie o manifesta si in convivialitatea diserta cu prietenii.

Tot atat de mult il incanta conversatia cu femeile din piata, de la care targuia zarzavaturi si fructe.”

Un pasaj despre Sergiu Al-George, pe care l-am citit cu deosebita incantare in Alchimia Existentei. Ce domn, domn’e, ce domn! Acum ani, exprimarea bucuriei nemasurate in fata minunatiilor vietii era bine privita, acum din pacate se intampla sa ne uitam crucis la formele de entuziasm “gratuit”.

“Coincidentele erau acestea…”

“Coincidentele erau acestea: el s-a nascut pe strada Melodiei la numarul 1, in luna martie; pe aceeasi strada m-am nascut si eu, la numarul 8, tot in martie, 12 ani mai tarziu; ca si el, am urmat clasele primare la Scoala Mantuleasa iar liceul la Spiru Haret; ca si el, mi-am vazut tiparite incercarile literare timpurii in Vlastarul, din al carui comitete de redactie am facut apoi, ca si el, parte.

Coincidentele se opresc aici, dar mie, atunci, imi pareau suficient de semnificative. De ce as ascunde ca nici acum nu mi-au devenit indiferente?”

adorabil si induiosator, din Despre lucrurile cu adevarat importante

Realitatea cea mai de pret

“Realitatea cea mai de pret, realitatea, repet, este sufletul. A nu ‘ti-l pierde’, a ti-l salva, a ti-l mantui, e din totdeauna marea tema a conduitei morale si a soteriologiei, fie de natura laica, fie religioasa.

Nu exista nenorocire mai mare decat cea de a-ti ‘pierde sufletul’; a nu intelege asta, a fi indiferent la pierderea propriului suflet e pur si simplu imbecilitate; imbecilitatea nu e niciodata o scuza ci o circumstanta agravanta.”

din Despre lucrurile cu adevarat importante