Multiplele sensuri ale marilor opere

“Operele mari sunt plurivoce; ele contin sensuri si semnificatii la care autorii lor poate ca nici nu s-au gandit, dar nu e deloc ilegitim sa le fie atribuite prin interpretari coerente si, bineinteles, corect raportate la text, care ramane acelasi chiar daca interpretarile muta eventual accentele sau dilata unele detalii.

Fiecare epoca poate gasi, dupa mentalitatea ei, noi sensuri in marile opere care de aceea nu sunt niciodata anacronice.”

de o eleganta larghete, din Simtul practic

Iubirea la batranete

“M.M. : – Cum se iubesc batranii? Cum e cuplul batran?

AL. P. : – Batranii nu mai au altceva decat simplul fapt de a avea grija unul de altul. Simplul fapt ca spun, de exemplu, replica superba si sublima: ‘Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva!’ Cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care o stiu e asta, din Conu Leonida. E minunata. E admiratia neconditionata. Desi spune si ‘A fost lasata, secule!’, spune si asta, dar asta nu imputineaza marea iubire a batranilor.

O frumusete de genul asta am citit-o intr-un numar din Paris Match, a propos de moartea Simonei Signoret. Yves Montand – care apoi s-a recasatorit, a avut si copii, ba chiar si inafara casatoriei! – spunea ca o mare fericire era cand stateau alaturi si se tineau de mana. Contactul acesta fizic era ce ramasese esential, cvintesential din legatura lor. Si pot sa spun ca acest lucru il simt si eu acuma, cand ne culcam seara si stingem lampa.

Inainte citeam in pat si adormeam tarziu. Acuma ma duc sa ma culc cand mi-e somn si plec din biroul meu sa ma ased in pat. Nevasta-mea deja doarme. E mai obosita, are mai multa treaba. Si, adormita, eu o prind de mana. Ea simte in somn lucrul acesta.”

heart-melting, caci asteptarea va fi mare in cazul meu ( ), din Politetea ca Arma

Mai femeie nu exista

“Cunosc un caz petrecut cu o generatie inaintea mea. Un barbat frumos s-a insurat, a doua oara, cu o femeie tanara, foarte frumoasa si ea si foarte bine crescuta, care era foarte indragostita de barbatul ei – si reciproc. Sotia a aflat ca el se ducea intr-o casa foarte primitoare, nu departe chiar de casa lor (asta a fost toata imprudenta!), unde avea aventurile alea tarifate pe care orice barbat crede ca e obligat sa le aiba, ca sa-si completeze viata intima. Tocmai din cauza acestei lipse de indrazneala si de sinceritate.

Ea a aflat si, uimita, l-a intrebat de ce trebuie sa mearga acolo. El, fastacit, i-a explicat: ‘Draga mea, obtii acolo niste dezmierdari pe care nu cred ca o fata de buna conditie le-ar putea performa…’

‘Ce vorbesti?! Ce, crezi ca o curva e mai femeie decat mine?’ – i-a spus acea minunata femeie de lume, si cred ca avea perfecta dreptate.”

din Politetea ca Arma, delicios de direct si amuzant

Farmecul tineretii si farmecul maturitatii

“Mircea Mihaies: (…) Ce se pierde odata cu tineretea, ce se castiga odata cu batranetea?

Al. P.: – Se pierde prospetimea, un anumit farmec, o dragalasenie juvenila, o anumita naivitate infatuata, care are hazul si farmecul ei. La tineri, infatuarea merge bine. La batrani este odioasa! Un tanar neinfatuat si modest este suspect, e viitoare lichea. Dar un tanar nemodest si infatuat e fermecator!

Uneori infatuarea aceata nu se pierde cu varsta si atunci e un dezastru. Cunosc cazuri celebre, chiar de la noi din tara! Nu spun cine, persoana serioasa si mi se pare ca nu becher. Cu varsta, inafara de faptul ca se pierde acest farmec, omul castiga alt farmec, catre maturitate, cand incepe sa se insereze in textura somatica moartea, lent, prin anumite modificari ale dosului mainii, sau ale plasticitatii muschilor si a pielii.

Are Bogza un pasaj superb, in Cartea Oltului: cand Oltul trece in Valahia, intr-o zona de deal si pomi fructiferi, capata acea gratie melancolica asemenea unei femei care a cunoscut si iubirea si durerea, si inca este dezirabila, si inca are sani destul de frumosi, dar au inceput sa apara mici riduri…”

din Despre Batranete, in Politetea ca Arma

O cale catre libertate

“Onoarea mi se pare recuperata cand iti asumi rusinea marturisirii. Onoarea implica si acceptarea rusinii, a umilintei. Un gentilom (adica: un homme gentil) suporta cu usurinta umilinta. E o stare pe care o asuma cu mare usurinta, chiar si cu gratie, pentru ca este un om liber. E o cale catre libertate.”

intervievat de Rodica Palache in 1998; in Politetea ca Arma

Restul – tinere

“Venind incoace, nu am luat avionul ci trenul, pentru ca sa pot, in tren macar, sa-mi pun oarecare ordine-n idei si sa-mi fac un plan al acestei conferente.

Dar, in tren, ce se intampla? Din sase locuri, unu-l ocupam eu, celelalte cinci fiind ocupate de un grup de tinere sportive, in blugi, cu pulovere, din care doua – extrem de dragute, restul – tinere, in orice caz – foarte dragute; aveau si o chitara.

Au ras, s-au amuzat, era un spectacol fermecator, care a facut sa treaca foarte usor cele opt ore de drum, da’ nici pomeneala sa poti sa te gandesti la o conferenta.”

Amuzant, in Despre lucrurile cu adevarat importante. Pe mine m-a amuzat amintindu-mi de un domn intrat recent in dupa-amiaza vietii, care a vrut, cred, (adica, sper!) sa-mi faca un compliment si mi-a spus, cu o pauza lunga si… ridicator-de-semne-de-intrebare de ezitanta: “Arati foarte… (pauzaaaaaaa-pauzaaaaaa) tanara!” Si-a exclamat usor, probail usurat ca a scos-o la capat.

Replica mea? Deja trecem la o alta poveste

Cu adevarat importanta e fericirea

“Cu adevarat importanta e fericirea. Veti spune: ei bravo, mare descoperire! Toata lumea e de acord cu asta! (Aproape toata lumea; sunt unii, feriti-va de ei, care fac pe grozavii si dispretuiesc fericirea.)

De fapt, sunt foarte putini cei care dau importanta cu adevarat fericirii. Alearga dupa niste surogate, unele placute, altele plicticoase, la care acced sau nu, dar care in cele din urma se vadesc insipide. In cele din urma.

Aceste “cele din urma” anuleaza retroactiv toate agrementele, toate vanitatile, prestigiul si puterea de care vei fi avut parte. Sigur, povestea aceea cu camasa fericitului nu e decat un apolog fara cine stie ce relevanta.

Tot sigur este ca marile lipsuri sunt piedici teribile in calea fericirii. Insa nu insurmontabile. Dupa cum placerile, huzurul, indestularea sunt, dar nu negresit, propice fericirii. Totul depinde de felul cum sunt primite.

Acestea sunt arhistiute, repetate de milenii. Le repet si eu acum. Arhistiute, dar in fond nu prea stiute.”

din Despre lucrurile cu adevarat importante

Alexandru Paleologu despre Sergiu Al-George

“Nu mai putin insa, avea o imensa dragoste de viata. Era ceva totodata dionisiac si contemplativ in felul sau de a o asuma. Nu stiu daca am mai intalnit la cineva, in tot cazul nu la multi, o asemenea putere de exultatie fata de bunatatile si frumusetile Creatiunii. Era de fapt la el o forma de adoratie si de gratitudine.

Soarele amiezii de vara, marea albastra, cherhanaua si curtile cu flori de la Doi Mai, campurile de maci si de floarea soarelui, strazile vechilor cartiere din Bucuresti ii inspirau o bucurie irezistibil comunicativa si consideratii de o incitanta elocventa; aceeasi bucurie o manifesta si in convivialitatea diserta cu prietenii.

Tot atat de mult il incanta conversatia cu femeile din piata, de la care targuia zarzavaturi si fructe.”

Un pasaj despre Sergiu Al-George, pe care l-am citit cu deosebita incantare in Alchimia Existentei. Ce domn, domn’e, ce domn! Acum ani, exprimarea bucuriei nemasurate in fata minunatiilor vietii era bine privita, acum din pacate se intampla sa ne uitam crucis la formele de entuziasm “gratuit”.

Scurt pe doi despre valori

“Spunea, daca-mi amintesc bine, Gobineau, ca sunt in lume numai doua valori: ‘Il y a l’amour, puis le travail, puis rien’ “

din Alchimia existentei

PS: sa aveti un an in care sa faceti foarte putin rabat de la valorile importante pentru un suflet elegant. La multi ani!

“Coincidentele erau acestea…”

“Coincidentele erau acestea: el s-a nascut pe strada Melodiei la numarul 1, in luna martie; pe aceeasi strada m-am nascut si eu, la numarul 8, tot in martie, 12 ani mai tarziu; ca si el, am urmat clasele primare la Scoala Mantuleasa iar liceul la Spiru Haret; ca si el, mi-am vazut tiparite incercarile literare timpurii in Vlastarul, din al carui comitete de redactie am facut apoi, ca si el, parte.

Coincidentele se opresc aici, dar mie, atunci, imi pareau suficient de semnificative. De ce as ascunde ca nici acum nu mi-au devenit indiferente?”

adorabil si induiosator, din Despre lucrurile cu adevarat importante